Are balta peste II

Taximetriştii ăştia din Oradea sunt cei mai frumoşi, cei mai deştepţi şi cei mai amuzanţi oameni de pe planetă. Aşa se consideră ei. Atâta doar că nu ştiu să semnalizeze, să calculeze restul şi să găsească cea mai scurtă rută spre destinaţie. Sau să găsească destinaţia. În rest sunt perfecţi. Şi comunicativi, mânca-i-ar râia. Că-i dimineaţa la 6, că-i noaptea la 2, eu tot peste din ăştia comunicativi dau. Şi comunică ei. Despre tot şi toate. Şi aşa n-am chef de vorba, sau nu pot deschide gura, de frică să nu îmi intre şi acolo mirosul de transpiraţie, de nu-i adevărat. Bătrânelul ăsta care m-a luat pe mine, un domn la o vârstă venerabilă, la care în mod normal inima nu ar trebui să mai bată, a simţit el nevoia să-mi adreseze trei cuvinte, cu un zâmbet şmecher. “Are balta peşte, ha?” După care a râs singur jumate din drum, timp în care eu i-am dorit atâtea chestii legate de boli incurabile, accidente oribile şi chinuri ale iadului, de nici dacă ar trăi încă o mie de vieţi nu i s-ar putea întâmpla toate. Dar, speranţa moare ultima… Important era că ajunsesem acasă.
În sfârşit. Eroul se întoarce triumfător la femeia lui, trăgând după el leşul bestiei alunecoase… care încă mai mişcă. După ce femeia l-a răsplătit pe erou pentru fapta lui de vitejie cu declaraţii fizice şi verbale de iubire pornografică, eroul a aţipit. L-a trezit vocea suavă a femeii… “Auzi, iubire, e gata peştele. Da’ nu ştiu de ce a ieşit aşa de tare” “I-ai curăţat solzii, întreb eu?” “Trebuia?” “Nah… lasă… îl mâncăm cum putem. Data viitoare o să-i zic şi de solzi. Are balta peşte…”
Nu e uşor deloc. Să fii bărbat în ziua de azi. Să pui mâncare pe masă. E o adevarată povestire epică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *